Betia

Ce stare! Captiv in sanatoriul amintirilor, imaginatia realitatii, clipa este cea care predomina, odihna devine ideal, dorintele sunt amplificate in spatiul ce ar trebui sa ne uneasca si regretele devin sursa motivatiei pentru esec. Ce savuros, o adevarata mandrie a neputintei care ne-a conservat, un lux pe care singuri l-am imbratisat refuzand exteriorizarea slabiciunilor si afisarea vulnerabilitatii in fata celor de care ne dorim a fi cel putin acceptati. Betia, desi reprezinta consecinta abolirii cel putin partiale a simturilor materiale, este fara indoiala anticamera absolutului individual, negat cu atata strasnicie in momentele noastre de glorie superficiala, aprobata tocmai din pricina indarjirii noastre in proclamarea unui refuz inferior, aspirand catre un succes inutil si dureros.