Plictiseala

Pentru mine a ajuns sa fie mai insuportabila decat suferinta insesi. Desigur ca singurul vinovat sunt eu nu pentru ca n-as fi invatat lectia ci pentru ca n-am pus-o in aplicare. Am vrut si am asteptat in continuare sa cada ceva din cer, orice, chiar si un meteorit sa-mi sparga capul dar n-a cazut sau poate n-am fost eu in locul potrivit pentru a se comite impactul. Asadar pe meteorit nu pot sa-l invinovatesc pentru nefericirea mea, pe mine nici macar atat si nu pentru ca as fi incercat sa fac tot ce-mi sta in puteri ba dimpotriva n-am incercat pentru ca daca incercam, vina pentru esec imi apartinea cu siguranta si in totalitate, asa insa, nici macar incercand sa fac ceva pot sa spun ca traiesc ceea ce am am facut, adica nimic, ce e plictiseala daca nu lipsa actiunii?! si cu toate astea sunt oarecum nefericit si pentru nefericirea mea trebuie sa existe un vinovat. La inceput am afirmat ca singurul vinovat sunt eu dar in urma rationamentului care e de bun simt dupa parerea mea am observat ca nu pot sa ma autoinvinovatesc pentru nimic, pentru ceva ce n-am facut si mai mult decat atat pentru ceva ce nici macar n-am incercat asadar voi inventa un vinovat si-l voi numi Parfum si probabil il voi face vinovat sper ca de nu prea multe lucruri de acum inainte.

Moartea

Inca imi mai trec fiori cateodata cand ma gandesc la ea desi sunt aproape convins ca in esenta ei, moartea e doar o absurditate dar cu toate astea a starnit, starneste si va starni in continuare mintile in cautarea adevarului, adevar care in esenta si pe buna dreptate l-am putea considera mai plin de moarte decat moartea insesi. Moartea cautarii, moartea intrebarilor, moartea indoielilor asa as caracteriza eu adevarul pe care, acum, nu stiu daca mai vreau sa-l aflu. Ar putea fi oare adevarul atat de distructiv incat traim atat de putin tocmai pentru a nu-l descoperi?

In graba.

      Nu pentru ca m-as grabi, defapt nu am nimic altceva de facut, cel putin nimic care sa-mi provoace graba. Daca stau sa ma gandesc, mai bine nici nu incepeam aceasta postare care e defapt o alta postare pentru ca ideea initiala era "Cai verzi pe pereti" dar despre acele creaturi poate voi vorbi altadata. Acum insa, nimic.

Dorinta

Da, e aiurea, m-a cuprins dintr-o data sa mai scriu ceva aici dar deja dupa cateva secunde zeci de intrebari nu-si gasesc locul si nici macar sfarsitul in capul meu. Intrebari banale, de curiozitate, intrebari stupide, naive si irelevante poate dar nu importante. Ma framanta, desi poate n-ar trebui, dar daca nu m-ar mai framanta oare as mai exista? Ce prostii am putut sa debitez doar cu un rand mai sus!!! Dupa mine e mult mai rau sa fii plictisit decat nebun pentru ca un nebun nu constientizeaza starea in care se afla si deci nici macar daca si-ar dori nu ar putea intreprinde vreo actiune care sa-l smulga din blocajul in care se afla dar un om plictisit... vai de viata lui, ma rog, a mea, pentru ca de multe ori am impresia ca sunt daca nu singurul, probabil cel mai plictisit om in viata desi zambesc cu gura pana la urechi cand scriu asta. As putea scrie despre un milion de lucruri dar nu vreau; gandurile mele exagerate au reusit si reusesc in continuare sa-mi releve mai mult lucruri pe care nu mi le doresc, pe care daca le-as infaptui m-as sinucide, ganduri care nu ma fac sa tremur pentru ca sunt convins ca nu le voi face niciodata, ganduri pe care nu le doresc nimanui. Ce mult am exagerat cu descrierea, cuvintele amplifica cu siguranta sentimentele; cert e ca niciodata nu m-am priceput la descrieri, ce sa mai vorbim de autodescrieri.

Sa fie.

Doar ca sa fie... si aceasta postare dupa o lunga absenta spre apogeul careia uitasem complet de blog si... de mine, oare? De cand am incetat sa scriu am plecat in Italia si de atunci ma scald intr-o plictiseala coplesitoare mai putin atunci cand lucrez dar chiar si atunci cateodata. E incredibil cum o experienta care ar trebui sa te faca mai puternic, te slabeste. Oare slabindu-ne pana la limita rezistivitatii noastre e modul vietii de a ne imputernici? Sa fii puternic e simplu, rezisti obstacolelor si dezamagirilor pana nu le mai poti suporta fie din cauza cantitatii ori a intensitatii lor iar apoi te prabusesti pur si simplu chiar si fara un motiv valid, pentru ca, dintr-o data, din puternic ai devenit slab iar pentru o minte care se hraneste din propria-i potenta, dependenta fiind de ea iar ea fiindu-i vitala, reabilitarea, dupa mine, este foarte grea daca nu chiar imposibila. Dar slab fiind.... . Voi continua cand o sa mai am chef :P.

Din nou

Din nou in fata aceluiasi monitor care ilustreaza din nou acelasi tablou neterminat, din nou asteptand sa treaca inca o data timpul pe care il urasc, impiedicandu-l sa-mi altereze mintea ahtiata dupa provocare. Inamicii sunt tacuti; zbierandu-si neimplinirile, isi implora dreptatea care sa le acopere ranile putrezite, imputernicindu-i sa-mi devina calai. Infrangerea a fost suferita, victoria obtinuta, insa lupta continua.

Crima si pedeapsa

S-a terminat! Am tras si ultimul fum remarcat printr-un gust neobisnuit de placut dupa care am aruncat-o direct in zapada. Nu mi-a parut rau deloc pentru sfarsitul acesta tragic al ei. Uzata la maxim, am profitat din plin de ea, fara compromisuri, fara inhibitii. Recunosc ca am luat din ea tot ce avea mai bun de oferit, am aprins-o cu siretenie fara sa-si dea seama ce se intampla dupa care a cazut prada in mainile mele. Din clipa in care a simtit flacara mistuitoare a actiunii mele incalzind-o, s-a lasat folosita fara a scoate cel mai mic sunet, de aici inainte eu aveam sa-i dictez existenta. Tragand din ea, savuram fiecare val de farmec pe care il emana inspirandu-l cu sete, satisfacandu-mi dorintele, potolindu-mi foamea si descarcandu-mi nervii. Din cand in cand ii mai aruncam cate o privire dezinteresata si o observam cum se vestejeste putin cate putin. In momentele acelea, intristat de slabiciunea ei, descurajat de efemeritatea pe care i-am indus-o si dezgustat de efectul monstruos ce-l avea asupra-si daruirea ei inconstienta, o loveam cu blandete resuscitand-o, scapand-o de povara trecutului; astfel imi zambea din nou cu foc. La final, dupa ce nu mai putea sa-mi ofere nimic, m-am lepadat de ea.

Pact cu diavolul

A venit la mine intr-o seara sa-mi ceara ajutorul acest domn, si-a spus el. Eu eram, nu mai tine minte ce faceam, intr-o stare de frustrare intelectuala din pricina nechibzuintei mele asupra urmarilor actiunilor intreprinse cu ceva timp in urma. L-am invitat sa i-a loc pe canapea, oferindu-i politicos in acelasi timp o bautura pe care o aveam pregatita pentru alt vizitator care intre timp isi amanase descinderea. Intinzandu-i paharul, privesc in ochii lui si vad ingrijorarea specifica oamenilor aflati intr-o incurcatura, numai ca el nu era uman. Inainte sa apuc a-i adresa intrebarea al carei raspuns avea sa-mi lamureasca scopul aparitiei lui, ma loveste peste mana in care tineam paharul facandu-ma sa-l scap pe jos, spargandu-se in milioane de cioburi si imi spune pe un ton grav si ravasit urmatoarele:
-Nu accept nimic de la tine, nu ma voi aseza pentru ca eu nu am nevoie de sprijin, nu-ti voi raspunde niciunei intrebari si nu-ti voi satisface nicio curiozitate si in niciun caz nu voi auzi nimic din ce mi-ai spune tu.
Auzind acestea, ma intorc cu spatele catre el si ma indrept catre masuta pe care erau asezate un pachet de tigari, o scrumiera, o bricheta, cateva foi, niste pixuri si alte maruntisuri. Scot o tigara din pachet, mi-o aprind, dupa care ma intorc la musafirul care, simt eu, ca-si pierduse rabdarea. Ajungand din nou fata in fata cu chipul acesta devenit acum odios, capabil sa provoace repulsie chiar si unui orb, am simtit pentru o secunda durerea nemarginita a unui vis trait spulberat intr-o clipa. Dansa mi-a intins o foaie impaturita si s-a evaporat la fel de repede cum s-a si infatisat. Ma trantesc in fotoliu, despaturesc foaia, si citesc urmatoarele: "-Ai grija de sufletul meu, ti-l ofer tie, mie nu-mi foloseste. Cea pe care ai vrut-o si te-a refuzat."

Betia

Ce stare! Captiv in sanatoriul amintirilor, imaginatia realitatii, clipa este cea care predomina, odihna devine ideal, dorintele sunt amplificate in spatiul ce ar trebui sa ne uneasca si regretele devin sursa motivatiei pentru esec. Ce savuros, o adevarata mandrie a neputintei care ne-a conservat, un lux pe care singuri l-am imbratisat refuzand exteriorizarea slabiciunilor si afisarea vulnerabilitatii in fata celor de care ne dorim a fi cel putin acceptati. Betia, desi reprezinta consecinta abolirii cel putin partiale a simturilor materiale, este fara indoiala anticamera absolutului individual, negat cu atata strasnicie in momentele noastre de glorie superficiala, aprobata tocmai din pricina indarjirii noastre in proclamarea unui refuz inferior, aspirand catre un succes inutil si dureros.

Interesant

Ce sa fie? Ce sa fie? Pai, cel mai interesant lucru mi se pare acum insusi cuvantul "interesant" care, atribuit siesi, se descrie. Asadar, constructia ar fi "interesant este interesant" in care, primul interesant este doar o insiruire de litere, un simbol, o manifestare virgina a unei dorinte de existenta, un absurd total care, in urma etichetarii cu binecunoscutul adjectiv caracterizator de necunoscut dorit a fi relevat, eventual deslusit, capata o semnificatie, un sens, un rost, transformandu-se din neinteles intr-un punct de atractie, din ilogic devine mister, anonimul si-a facut simtita prezenta, urmand sa starneasca controverse pentru ca apoi sa se stinga din pricina orgoliului exagerat si a indarjirii cu care se opune necunoscutului ce-l caracterizeaza, dorindu-si certitudinea propriei valori. Dorinta justificabila, certitudine intangibila, o cautare anevoioasa ce-l va duce adesea fata in fata cu adevarul, fara a-l recunoaste insa, pentru ca, intr-un final sa-si accepte propriile defecte si rupturi; o acceptare dureroasa dar necesara, o pauza vitala, un punct de sprijin pentru caderile ce vor urma, pentru ca urcatul ii aduce satisfactia iluziei apropierii; prabusirea il va salva oferindu-i alternativa stagnarii si revelarea discontinuitatii.

Prima postare

Da, intr-adevar! Pai..., deci, atat de goala sa fie mintea mea?! Am stat in jur de 2 minute sa realizez ca ce scriu aici si acum e prima... , defapt cred ca e vorba de senzatie, cam ciudat, parca ar fi prima tigara. In fine... Mai citeste o data daca n-ai inteles nimic.